A+ A A-

Deficitul de atentie

Hiperactivitatea şi impulsivitatea la copii, trei simptome ce nu trebuie ignorate

ADHD înseamnă Deficit de Atenţie/Hiperactivitate/ Impulsivitate şi este una dintre cele mai frecvente afecţiuni comportamentale întâlnite la copii şi adolescenţi. Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă şcolară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30)

ADHD debutează în copilărie  şi poate persista şi la vârsta  adultă. Deşi la unii copii simptomele ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă, în jur de 60% pot prezenta simptome şi la vârsta adultă.

Conform Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-IV-TR), simptomele ADHD se împart în trei categorii: deficit de atenţie, hiperactivitate şi impulsivitate. Acestea pot surveni şi în formă combinată.

Tipul deficit de atenţie

Diagnosticul este stabilit în condiţiile în care copilul prezintă şase sau mai multe simptome de deficit de atenţie.

Copilul neatent nu se poate concentra, face adesea greşeli din neglijenţă, nu ascultă până la capăt atunci când i se adresează cineva, nu finalizează sarcinile, nu respectă instrucţiunile, evită efortul intelectual susţinut.

Tipul hiperactiv-impulsiv

Diagnosticul este stabilit în condiţiile în care copilul prezintă şase sau mai multe simptome de hiperactivitate-impulsivitate.

Simptomatologia include neastâmpăr, vorbire excesivă, agitaţie fizică în momente nepotrivite, întreruperea persoanelor care vorbesc şi dificultatea în a-şi aştepta rândul.

Tipul combinat

Diagnosticul este stabilit în condiţiile în care copilul prezintă şase sau mai multe simptome de deficit de atenţie şi şase sau mai multe simptome de hiperactivitate-impulsivitate.

Toţi copiii se comportă în moduri care ar putea fi interpretate ca deficit de atenţie, hiperactivitate sau impulsivitate, simptome centrale ale ADHD. De fapt, toţi visăm cu ochii deschişi, îi întrerupem pe alţii, răspundem neîntrebaţi, ne pierdem răbdarea sau suntem agitaţi, dar nu toţi suferim de ADHD.

Specialiştii stabilesc diagnosticul de ADHD numai atunci când un copil:

■  A manifestat comportamente inadecvate nivelului său de dezvoltare.

■  Manifestă cel puţin şase astfel de comportamente în mod constant, timp de cel puţin şase luni.

■  A prezentat unele simptome înainte de vârsta de 7 ani.

■  Este afectat de aceste simptome în activităţile curente, în mai mult decât un singur context, de exemplu la şcoală şi acasă.

■  Prezintă simptome care nu sunt explicate mai bine de o altă boală.

Cauzele ADHD

Părinţii se consideră adesea vinovaţi de comportamentul copiilor cu ADHD, dar nu este cazul. Cercetătorii au demonstrat că apariţia simptomelor ADHD nu este legată de educaţie sau familie. Diagnosticul de ADHD se bazează pe numărul, persistenţa şi istoricul simptomelor ADHD şi, totodată, pe măsura în care acestea produc modificări ale comportamentului copilului în mai mult decât un singur context.

Simptomele ADHD se împart în două categorii principale: deficit de atenţie şi hiperactivitate-impulsivitate.

Simptome ale neatenţiei

■  Adeseori ignoră detaliile; greşeşte din neglijenţă.

■  Adeseori îşi menţine cu greutate concentrarea la lucru sau la joacă.

■  Adeseori pare să nu asculte atunci când cineva i se adresează direct.

■  Adeseori nu respectă instrucţiunile; nu termină ceea ce a început.

■  Adeseori are dificultăţi în a-şi organiza sarcinile şi activităţile.

■  Adeseori evită activităţile care necesită efort intelectual susţinut.

■  Adeseori pierde lucruri de care are nevoie.

■  Adeseori este distras de zgomote exterioare.

* Adeseori este uituc în activităţile cotidiene.

■  Simptomele de hiperactivitate-impulsivitate

Hiperactivitatea

■  Adeseori se agită sau se foieşte.

■  Adeseori trebuie să se ridice de pe scaun.

■  Adeseori aleargă sau se caţără atunci când nu ar trebui.

■  Adeseori are dificultăţi în a se juca sau în a se angaja în activităţi în linişte.

■  Adeseori este în mişcare, parcă ar fi animat de un motor.

■  Adeseori vorbeşte excesiv.

Impulsivitatea

■Adeseori răspunde înainte ca întrebările să fie complete.

■  Adeseori are dificultăţi în a-şi aştepta rândul.

■  Adeseori întrerupe sau deranjează alte persoane.

■  Deoarece toţi copiii se comportă uneori astfel, diagnosticul de ADHD poate fi stabilit numai de către un specialist.

Ce afecţiuni pot apărea în paralel cu ADHD?

Copiii cu ADHD suferă adesea şi de alte afecţiuni care pot complica diagnosticul şi tratamentul, lată câteva dintre cele mai frecvente comorbidităţi (afecţiuni care pot însoţi ADHD).

Dificultăţi de învăţare

Dificultăţile de învăţare includ probleme la citire, scris şi la rezolvarea problemelor de matematică. Pacienţii cu dificultăţi de învăţare obţin scoruri sensibil mai mici decât cele considerate normale în conformitate cu vârsta, şcolarizarea şi nivelul de inteligenţă. Pot apărea, de asemenea, scăderea stimei de sine şi deficit în aptitudinile sociale.

Tulburarea opoziţionismului provocator (ODD, Oppositional Defiant Disorder) şi tulburarea de conduită (CD, Conduct Disorder). Conform National Institute of Mental Health (NIMH) din 5UA, copiii cu ADHD, în special băieţii, au un risc mai mare de a dezvolta două tulburări psihiatrice: tulburarea opoziţionismului provocator şi tulburarea de conduită. ODD se caracterizează printr-un comportament nesupus, sfidător, negativ şi ostil faţă de formele de autoritate, care persistă timp de cel puţin şase luni.

CD se caracterizează printr-un comportament persistent de violare a normelor sociale şi a drepturilor altora.

Deoarece în prezent nu există tratamente aprobate pentru ODD sau CD, părinţii pot avea nevoie o susţinere suplimentară pentru a putea controla aceste manifestări ale copiilor cu ADHD. Deşi cauza exactă a ADHD rămâne necunoscută, cercetările s-au intensificat în ultimul deceniu. în momentul de faţă, se consideră că ADHD este cel mai probabil de natură genetică. Cercetătorii au evidenţiat însă şi alte posibile cauze.

ADHD - moştenire genetică?

Cercetările au demonstrat că ADHD se transmite genetic de la părinţi la copii. Datele publicate recent în Pediatric Annals arată că un copil al cărui părinte prezintă simptome ADHD are 25% şanse de a avea şi el ADHD 1. S-a demonstrat că tipul de ADHD care persistă la vârsta adultă are un caracter genetic mai pronunţat decât tipul care dispare spre sfârşitul copilăriei. Istoricul familial în materie de alcoolism şi tulburări afective pare să se asocieze cu un risc crescut de ADHD. Acest fapt poate implica un anumit model genetic comun al acestor afecţiuni.

Deşi cauza exactă a ADHD este necunoscută, unii cercetători consideră această tulburare drept rezultatul mai multor factori. în afara cauzelor genetice, factorii de mediu şi medicali pot produce, de asemenea, simptome asemănătoare ADHD. Examinarea atentă evidenţiază, totuşi, diferenţe importante între aceste afecţiuni şi ADHD. Studii epidemiologice au ajuns la concluzia că ereditatea explică, în medie, majoritatea comportamentelor de tip ADHD pe care le manifestă copiii, în comparaţie cu factorii de mediu care nu explică decât aproximativ 20% din acest tip de comportament.

Percepţii greşite

în trecut, incertitudinea legată de cauzele ADHD a creat un climat fertil pentru diverse speculaţii. Au fost emise numeroase teorii, unele dintre acestea învinovăţindu-i.

Intr-o anumită măsură, pe părinţi pentru comportamentul necontrolat al copilului lor. Ulterior s-a stabilit că aceste teorii sunt nefondate.

lată câteva dintre cele mai frecvente percepţii cu privire la cauzele ADHD, deşi acestea nu sunt documentate ştiinţific:

■  Alimentaţia/dieta.

■  Atitudinea parentală deficitară.

■  Urmărirea excesivă a emisiunilor TV sau preocuparea excesivă faţă de jocurile video.

Hormonii

Studiile riguroase, atent concepute, nu au reuşit să stabilească relaţia cauzală dintre aceşti factori şi ADHD şi nici faptul că vreunul dintre aceştia influenţează simptomele ADHD.

De exemplu, contrar convingerilor părinţilor, zahărul nu îi face pe copii semnificativ mai hiperactivi. De fapt s-a constatat că nici o dietă nu ameliorează simptomatologia specifică ADHD.

Simptomele nu au fost ameliorate prin aplicarea unor anumite tehnici parentale. S-a constatat că, de fapt, frustrarea părinţilor este un efect, nu o cauză a ADHD.

Excesul în urmărirea programelor de televiziune şi jocurile video reprezintă de fapt un simptom, şi nu o cauză a ADHD. Acestea constituie o formă de stimulare care îi ajută pe copiii cu ADHD să-şi menţină concentrarea şi să-şi controleze sentimentul interior de agitaţie prin intermediul unui mecanism similar celui care acţionează în cazul medicaţiei. A devenit din ce în ce mai clar că ADHD este o tulburare neurobiologică care necesită diagnostic şi tratament medical.

Părinţii sunt persoanele cele mai apropiate copiilor şi cele care cunosc cel mai bine trăsăturile de caracter şi punctele sensibile ale acestora. Pentru a fi cu adevărat eficient în misiunea dumneavoastră, trebuie să dispuneţi de o bună înţelegere a punctelor forte şi a slăbiciunilor copilului dumneavoastră, atât din perspectivă „clinică", cât şi personală. Dincolo de asta, este vital să comunicaţi educatorilor şi altor specialişti cunoştinţele dumneavoastră despre copil şi nevoile sale.

A acţiona cu adevărat eficient în interesul propriului copil necesită următoarele: înţelegerea deplină a punctelor forte, a slăbiciunilor şi a nevoilor specifice ale copilului.

Comunicarea eficientă şi cooperarea cu educatorii copilului. Implicarea copilului în procesul de planificare şi de luare .Chiar şi copiii foarte mici acceptă intervenţiile atunci când motivele şi beneficiile le sunt explicate într-un mod care pare raţional pentru ei deciziilor, pentru a-i demonstra fără echivoc faptul că îi sunteţi alături până la capăt.

Comunicaţi eficient

Cea mai eficientă susţinere presupune un efort de colaborare şi nu o luptă între părinţi şi educatori. Părintele respectuos, cu tact şi perseverent în comunicarea informaţiilor şi solicitarea de servicii este mai probabil să progreseze, în comparaţie cu cel care manifestă o atitudine agresivă sau combatantă.

Implicaţi-vă copilul!

Copilul este, în mod cert, persoana cea mai importantă din tot acest proces. Pentru orice copil, de orice vârstă, este neplăcut să fie scos în evidenţă prin intervenţii speciale. Mai rău este însă dacă motivele nu îi sunt clare. Părinţii şi profesorii realizează planuri speciale

pentru copil şi îi cer să facă lucruri pe care nici unul dintre prietenii săi nu este nevoit să le facă! Copiii mai mici pot să interiorizeze unele sentimente de ruşine şi senzaţia că sunt „răi". Alţii, mai mari, pot să se simtă etichetaţi sau stigmatizaţi şi reacţionează prin resentimente şi necomplianţă.

întotdeauna este mai bine să simţi că eşti participant, nu pion. Chiar şi copiii foarte mici acceptă intervenţiile atunci când motivele şi beneficiile le sunt explicate într-un mod care pare raţional pentru ei.

La fel de importantă este şi atitudinea familiei faţă de susţinerea copilului şi faţă de intervenţii. Nu este suficient să oferim doar disciplină şi îndrumare („E timpul să te-apuci să-ţi faci lecţiile; închide televizorul!"). Lăsaţi copilul să vadă în dumneavoastră rolul de încurajator şi de „cavaler cu armură strălucitoare" („Am încredere în tine, vreau tot ce-i mai bun pentru tine, sunt alături de tine până la capăt"). Intervenţiile educaţionale înregistrează cele mai bune rezultate atunci când copiii îşi consideră familia şi educatorii drept o sursă de sprijin permanent.

Atunci când copilul lor este diagnosticat cu ADHD, părinţii au reacţii şi sentimente diferite. în general, aceştia se simt uşuraţi că există o explicaţie pentru comportamentul pe care, până atunci, nici ei şi nici copilul nu l-au putut înţelege. Odată ce părinţii ajung să accepte diagnosticul, vor constata că, în condiţiile aplicării tratamentului adecvat, activităţile şcolare şi sociale ale copilul cu ADHD se îmbunătăţesc, iar viaţa de familie poate deveni mai liniştită şi mai fericită. De fapt, intervenţia precoce poate preîntâmpina apariţia dificultăţilor academice şi sociale specifice ADHD.

Există numeroase moduri de a trata simptomatologia copilului dumneavoastră cu ADHD, iar părinţii trebuie să stabilească opţiunile optime pentru copilul lor. Primul pas constă în acumularea a cât mai multe informaţii posibile privitoare la ADHD.

Metode de tratament

Practicile terapeutice curente în ADHD sunt orientate asupra managementului simptomelor, combinând mai multe metode de tratament:

■  Terapia comportamentală (incluzând antrenament şi terapie).

■  Medicaţia.

■  Terapia combinată (medicaţie şi terapie comportamentală).

■  Tratamentul trebuie individualizat pentru fiecare pacient.

■  Procesul terapeutic la copiii şi adolescenţii cu ADHD

Procesul terapeutic cuprinde trei etape de bază

Evaluarea iniţială. Ca parte a evaluării diagnostice, medicul, psihologul sau specialistul determină simptomele ţintă şi gradul iniţial de afectare.

Strategia terapeutică. Psihologul stabileşte o strategie terapeutică, prioritizând simptomele ţintă şi determinând metodele terapeutice cele mai potrivite pentru reducerea acestora.

Monitorizarea simptomelor şi adaptarea strategiei. Una dintre componentele cele mai importante ale tratamentului ADHD este monitorizarea simptomelor din diferite domenii (cum ar fi învăţarea, rezultatele şcolare, interacţiunile familiale şi relaţiile cu persoanele de aceeaşi vârstă) şi din diferite medii (de exemplu acasă, la şcoală, în afara programului şcolar).

NSP GK4 suffix " nsp"

  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
  • 6
Prev Next

Stat