A+ A A-

Familia, un sistem dinamic!

 

 Sa ne imaginăm o plantă în grădină. Un sistem ecologic, nu? Are nevoie de sol fertil, de apă în icantităţi optime, de soare. Toate acestea împreună cu bagajul genetic al plantei - înnăscutul - vor face ca planta să crească frumos, atingându-şi potenţialul propriu de creştere şi dezvoltare.

Fiecare dintre noi suntem, în diferite stadii ale vieţii noastre, şi plantă, şi sol, şi apă, şi soare. Cu toţii avem ceva înnăscut, precum amprentele digitale, unic şi irepetabil. Modul în care toate aceste elemente vor interacţiona între ele ne va desena istoria şi parcursul vieţii, aşa cum ne-o amintim şi trăim în cotidian.

Devine redundant să vorbim despre modul în care fiecare membru al familiei va influenţa într-un fel sau altul fiecare element constitutiv al acesteia, în ce măsură fiecare dintre noi îşi va pune amprenta asupra celuilalt. Dar este întotdeauna util să reflectăm, nu pentru a depista erori, ci pentu a înţelege ce trăim şi de unde anume vin toate  trăiri.

„Parentalitatea este o succesiune încercări şi erori ce se vor constiti experienţa creşterii copiilor"

Una dintre cele mai frecvente întrebări ale unui părinte este: unde am greşit? Cu voce tare sat doar în sinea lui va fi neliniştit, deoarece micuţi plânge, este irascibil, nu-i place la şcoală, nu vrsă vorbească etc. De fapt, uităm că întrebarea sine înseamnă în primul rând preocupare - de un părinte bun, nu? în al doilea rând, uităm că parentalitatea este o succesiune de încercări ş ce se vor constitui în experienţă, în a învăţa cu ne creştem copiii. Şi nu în ultimul rând, copleşii vină, funcţionăm cumva deficitar în relaţie cu cu ceilalti.

„Intervenţiile coercitive sau bloca comportamentului copilului nu au cum să lase spaţiu înţelegerii şi dezvoltării lui ulterioare"

Sigur că stările noastre îi influenţează pe cei din jur, aşa cum cei din jur ne influenţează pe noi . Atunci când ceva scapă înţelegerii, cea mai fire abordare este mai degrabă autointerogarea si corectarea comportamentului, care vine cumva de la sine ulterior. Inţelegerea produce efecte miraculoase. De exemplu, un copil îşi suge degetul? Prima reacţie ar fi să-i spunem că trebuie să renunţe. Din diverse motive: că nu-i frumos, că alţi copii, că se strică dentiţia etc. Dacă, în schimb ne întrebăm de ce o face, cărei nevoi îi corespi comportamentul, începem să ne apropiem de răspunsuri. Bebeluşul îşi suge degetul sau suzeta reproducând suptul la sân sau biberon, supt ce nu are doar rolul de a-l hrăni, ci şi de a-l linişti. Când un bebeluş încearcă să se autocalmeze sugându-şi degetul, ne confruntăm cu prima încercare de a găsi în el însuşi o sursă de liniştire. E un păs mare, nu? Mai târziu se va ataşa de obiecte, păturici, pluşuri pe care le va căra peste tot sau va continua să-şi sugă degetul. Dacă îl putem lăsa să exploreze, să caute şi să găsească singur acele lucruri menite să-i confere autonomia, atunci cu siguranţă va trece la pasul următor, stadiul în care va găsi în propria viaţă interioară resursele de autocalmare sau liniştire. Intervenţiile coercitive sau blocarea comportamentului nu au cum să lase spaţiu înţelegerii şi dezvoltării ulterioare. Dar de ce intervin părinţii încercând să taie răul de la rădăcină? Pentru că poate aşa au fost ei înşişi crescuţi sau pentru că ar putea avea senzaţia că le-a scăpat ceva, că nu sunt acolo pentru micuţii lor, că dacă aceştia fac ceva „rău”, trebuie să intervină pentru a-i educa şi pregăti pentru viaţă etc. în concluzie, dacă un copil nu face ceea ce trebuie, părintele se simte, conştient sau inconştient, vinovat. Păi este? Nu, dar putem afla toate acestea doar punându- ne întrebări, încercând mereu să înţelegem ce anume trăim şi simţim.

„Nu ne putem proteja copiii ţinându-i într-un clopot de sticlă, dar putem să-i ajutăm să înveţe alături de noi că obstacolele sunt acolo pentru a fi trecute"

In situaţiile de viaţă concrete trecem prin stări de deprimare, uneori pasagere, alteori de lungă durată, prin traume şi experienţe dureroase. Toate acestea îi vor influenţa pe toţi cei aflaţi în imediata apropiere. Este un dat inevitabil. Nu ne putem proteja copiii ţinându-i într-un clopot de sticlă, departe de frământările şi durerile noastre, dar putem să-i ajutăm să înveţe alături de noi că obstacolele sunt acolo pentru a fi trecute. Dacă nu ne sfiim să cerem ajutorul, vor învăţa şi copiii, alături de noi, să nu se oprească, să nu se dea bătuţi, să caute în jurul lor puncte de sprijin şi înţelegere. Nu le putem ascunde că ne doare, că suntem trişti, că nu ne place ceea ce trăim. Când trecem împreună prin dificultăţi, le dăm şansa de a învăţa, într-o manieră extraordinar de utilă, că sunt puternici şi că pot face faţă, împreună cu familia lor, tuturor dificultăţilor inerente existenţei.

La întrebarea dacă trebuie să consultăm un psihoterapeut pentru a ne proteja copiii, eu răspund nu. Nu trebuie să mergem la terapeut pentru a-i proteja pe ei, ci pentru ca noi să ne recăpătăm tonusul şi bucuria de a trăi. Doar aşa vor putea, la rândul lor, să beneficieze de familia pe care am dorit să le-o oferim atunci când copilul era doar o dorinţă sau un făt în burtica mamei sale.

Ca şi atunci când o durere sau disconfort fizic durează mai mult de câteva zile şi ne vedem nevoiţi să apar stări de tristeţe, teamă nejustificată sau anxietate, dacă vreţi, sentimente de inutilitate, absenţa unor dorinţe pe care le aveam în trecut, retragere din activităţile obişnuite, oboseală, fobii, insomnii etc., stări ce persistă perioade mai îndelungate, ce se pot întinde de la câteva săptămâni la câteva luni, este momentul să vorbim cu un psihoterapeut.

Cum ne alegem un psihoterapeut?

Modul în care un psihoterapeut vă poate ajuta diferă funcţie de orientarea, şcoala şi formarea fiecăruia. Similar religiilor, deşi vorbim despre acelaşi Dumnezeu, îl abordăm şi îl înţelegem diferit. Evident, ceea ce este comun tuturor psihoterapiilor este grija pentru bunăstarea individului, atingerea unui potenţial individual prezent în fiecare dintre noi. Unii vă numesc clienţi, alţii pacienţi, dar absolut toţi ar trebui să aibă în vedere ameliorarea stării dumneavoastră.

Freud a făcut o comparaţie foarte plastică pentru a explica modul în care psihanaliza îşi propune să abordeze omul. Făcea o paralelă între pictură şi sculptură, afirmând că în vreme ce alte psihoterapii încearcă să aşeze ca pe o canava culori pentru a obţine în final o imagine armonioasă, psihanaliza, asemănător sculpturii, încearcă să dea la o parte tot surplusul de piatră ce ascunde în interior statuia, opera de artă - omul.

Exact ca în relaţia cauză-efect, există terapii centrate pe comportament - aşadar pe efecte - şi terapii dinamice, psihanalitice ce se concentrează asupra cauzelor care produc efectele - practic simptomele pentru care persoana se prezintă la psihoterapeut.

Pentru dumneavoastră este mai puţin importantă şcoala în care s-a format psihoterapeutul. Esenţial în alegere este modul în care vă simţiţi în cabinet, faţă în faţă cu psihoterapeutul. Chiar dacă ajungeţi la un terapeut ca urmare a unor recomandări călduroase din partea altor specialişti sau a altor pacienţi, nu înseamnă neapărat că aceea este soluţia care vi se potriveşte. Analista mea spunea că pacienţii posedă o capacitate extraordinară de a sesiza „potrivirile-nepotrivirile” cu un potenţial psihoterapeut şi că, de cele mai multe ori, decizia lor este cea corectă. Adesea, sintagma „nu am fost în stare să continui terapia” are mai mult de-a face cu nepotrivirea cu terapeutul decât cu aşa-zisa neseriozitate a demersului, inconsecvenţă sau inconstanţă a pacientului.

Este iarăşi important şi îndreptăţit să cereţi informaţii cu privire la experienţa şi pregătirea terapeutului, cu privire la costuri, frecvenţă şi durată. Din aceste întrebări ar putea rezulta multe alte întrebări pe care este bine să le puneţi pentru a şti cum se va desfăşura acel contract nescris pe care-l presupune un demers psihoterapeutic. De multe ori, oamenii se simt ca la medic şi abia îndrăznesc să formuleze întrebări, deşi este vorba despre propriul lor tratament, pe care-l susţin emoţional şi financiar pe perioade de timp care nu sunt întotdeauna foarte scurte.

Cu alte cuvinte, cel mai bun terapeut este cel cu care vă simţiţi confortabil, liberi, cel în care simţiţi că puteţi avea încredere, cel care vă dă sentimentul că sunteţi acceptaţi şi înţeleşi.

Parcursul unei terapii nu presupune absenţa frustrării, dar cantitatea şi calitatea acesteia vă vor spune dacă mergeţi pe drumul cel bun sau trebuie să căutaţi încă. Da, uneori ţi-e pur şi simplu greu să o iei de la capăt, dar miza sunteţi chiar dumneavoastră! Merită.

 

NSP GK4 suffix " nsp"

  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
  • 6
Prev Next

Stat