A+ A A-

Furosemid

 

Furosemidul (furosemidum, lasix) este un diuretic sulfamidic deri­vat al acidului furfuril antranilic, deosebit chimic şi farmacodinamic de sulfamidele benzotiadiazinice. 


Sub influenţa furosemidului se elimină un volum mare de urină uşor hipotonă, bogată în ioni de sodiu şi clor (mai ales). Raportul sodiu/ potasiu urinar este mai mare decît în cazul tiazidelor, dar cantitatea totală de potasiu eliminat este superioară, datorită abundenţei diurezei. Eliminarea de bicarbonaţi, ca şi cantitatea totală de ioni de hidrogen în urină, sînt uşor crescute, pH-ul urinar fiind nemodificat sau slab alcalin.


Acţiunea diuretică este foarte intensă. După injectarea intravenoasă a 25—100 mg furosemid, diureza maximă atinge 25—50% din filtratul glomerular, adică circa 30—60 ml/minut la omul normal; natriureza maximă reprezintă 17—27% din ionii de sodiu filtraţi. în condiţii clinice, la bolnavi cu edeme cardiace, o singură doză poate duce la pier­derea a 250—500 mEq sodiu şi 8 litri de apă în 24 ore.

Diureza creşte chiar în cazul unei filtrări glomerulare reduse (sub 15 ml/min.). Efectul este rapid şi de scurtă durată — natriureza începe la 30—60 minute după administrarea orală, este maximă după 2—4 ore şi durează 6—8 ore; cînd se injectează intravenos, diureza începe să crească după 10—15 minute, este maximă la 15—30 minute şi durează 2—3 ore.


Furosemidul scade clearance-ul apei libere (CH2O) în condiţii de hidratare, adică diminuează capacitatea de a excreta excesul de apă; de asemenea diminuează reabsorbţia apei libere (TcH^O) în condiţii de hidro- penie, deci micşorează capacitatea de a păstra apa.

Acţiunea se datoreşte blocării reabsorbţiei sodiului în segmentul larg al ramurii ascendente a ansei Henle, respectiv interferării mecanismelor de diluţie şi concentraţie. Este probabilă şi deprimarea reabsorbţiei proximale a ionilor de sodiu, dovadă cantitatea mare de lichid care ajunge la nefronul distal.

Se presupune că diminuarea reabsorbţiei sodiului este consecinţa inhibării ATP-azei NA—K activată. Creşterea bicarbonaţilor în urină este rezul­tatul acţiunii (slabe) de inhibare a carboanhidrazei. Pierderea de potasiu se datoreşte stimulării schimbului K+—Na+, secundar excesului de sodiu în urina tubulară. Filtrarea glomerulară este nemodificată, sau poate creşte, ca urmare a măririi fluxului sanguin renal. Aceasta explica efica­citatea în condiţii de filtrare scăzută.


Activitatea intensă a furosemidului este legată de riscuri crescute. Diureza excesivă poate provoca deficit de sodiu, cu slăbiciune, oboseală, chiar colaps ortostatic; aceste tulburări sînt asociate cu creşterea valorii hematocritului şi a ureei sanguine. Corectarea se face repede, la oprirea tratamentului şi liberalizarea dietei.

Deficitul de potasiu este frecvent, fiind în funcţie de răspunsul natriuretic şi de hiperaldosteronismul se­cundar; hipokalcemia face necesară suplimentarea de clorură de pota­siu, eventual asocierea cu spironolactonă. Alcaloza, care survine relativ rar (mai frecvent la cirotici) şi se datoreşte hipocloremiei, nu limitează efectul diuretic; corectarea se face prin clorură de amoniu sau acetazo- lamidă. Inhibarea secreţiei de acid uric provoacă uneori hiperuricemie.

Alte efecte nedorite sînt greaţa şi erupţiile cutanate. S-au semnalat tul­burări de auz reversibile, pentru dozele mari administrate la bolnavi cu insuficienţă renală.


Furosemidul se absoarbe repede din intestin, dar incomplet şi va­riabil. Este în parte metabolizat în organism. Se excretă repede prin filtrare glomerulară şi secreţie tubulară proximală.


Se administrează oral, 40—240 mg/zi (în 2—4 prize) sau intravenos 40—1000 mg/zi — este caracteristică gama largă de doze utilizabile. Este indicat în edemele severe, rezistente la diureticele mai puţin active, în insuficienţa cardiacă dreaptă cu edeme marcate, care nu au putut fi eliminate prin tiazide, se recomandă furosemid oral, 40 mg de 2 ori/zi, crescînd la nevoie pînă la 240 mg/zi.

în insuficienţa stîngă cu dispnee paroxistică nocturnă şi edem pulmonar acut se injectează intravenos 40—80 mg. în ciroze folosirea furosemidului trebuie rezervată cazuri­lor cu ascită severă şi rebelă; este necesară multă prudenţă din cauza pericolului mare de dezechilibru electrolitic şi a riscului precipitării comei hepatice.

în sindromul nefrotic dozele utile sînt de 40—160 mg zilnic, dacă edemele sînt moderate, 160—1000 mg/zi, dacă sînt severe. Furose­midul este diureticul de ales în insuficienţa renală cronică, datorită acţiu­nii intense şi capacităţii de a creşte fluxul sanguin renal şi filtrarea glo­merulară — se administrează 240 mg de 2 ori/zi, crescînd la nevoie pînă la 500 mg de 2—3 ori/zi.

De asemenea poate fi util în cazuri selecţio­nate de oligurie în stadiul precoce al insuficienţei renale acute (în aso­ciaţie cu manitolul) — 40 mg intravenos.

O altă indicaţie este preeclampsia sau eclampsia. în intoxicaţii acute medicamentoase injectarea intravenoasă de furosemid poate grăbi eliminarea toxicului.


Furosemidul trebuie utilizat cu grijă, mai ales atunci cînd se folosesc doze mari sau în prezenţa unor factori de risc. Este necesar controlul electroliţilor, al ureii şi al creatininei în ser, trebuie urmărite semnele de depleţie de volum.

Stările de hipokaliemie, ciroza decompensată înIndicaţiile diferitelor diuretice (în tabel este prevăzută numai medicaţia diuretică — aceasta trebuie asociată cu restul măsurilor terapeutice adecvate, inclusiv corectarea even­tualelor tulburări ale echilibrului hidroelectrolitic sau acidobazic)


Insuficienţă cardiacă dreaptă: hidroclorotiazidă 25—50 mg de 2 ori/zi; la nevoie furose­mid 40 mg de 2 — 4 ori/zi sau acid etacrinic 50 mg de 2—4 ori/zi şi spirono- lactonă 100—200 mg/zi sau triamteren 100—200 mg/zi.


Insuficienţă cardiacă stingă: aminofilină 250 mg intravenos, furosemid 40 mg intravenos sau acid etacrinic 50 mg intravenos.


Edeme şi ascită ciroiică: hidroclorotiazidă 20 —50 mg de 1 — 2 ori/zi, spironolactonă 100 —200 mg/zi sau triamteren 100 —200 mg/zi; la nevoie manitol 20 mg intra­venos 3 — 4 zile, aminofilină 250 mg intravenos de 2 ori/zi.


Edeme nefrotice: furosemid 40 — 160 mg/zi sau acid etacrinic 50 — 200 mg/zi; la nevoie furosemid 160 — 1000 mg/zi sau acid etacrinic 200—800 mg/zi, manitol 20 g intravenos 3 — 4 zile, aminofilină 250 mg intravenos de 2 ori/zi.


Insuficienţă renală cronică: furosemid 240 mg de 2 ori/zi, se creşte pină la 500 mg de 2 ori/zi.
Insuficienţă renală acută: manitol 20 g în 100 ml apă distilată intravenos, furosemid 40 mg intravenos sau acid etacrinic 50 mg intravenos.


Tre­buie folosit cu prudenţă în insuficienţa cardiacă gravă, în caz de tulbu­rări de micţiune, la gutoşi şi în sarcina timpurie.

NSP GK4 suffix " nsp"

  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
  • 6
Prev Next

Stat